Aţi fost chemat în vreo anchetă la KGB?

În privinţa ideologiei comuniste, spuneţi în mai multe pagini că eraţi cumva orbit, că v-aţi identificat cu sistemul, aţi fost gînd la gînd cu sistemul.

Îmi era foarte dragă ideea comunistă cu această echitate socială, cu dreptate, cu egalitate între oameni. Eu cred că tinerilor din toate timpurile le plac asemenea idei. Eu consideram că nu există o idee mai bună decît aceea a egalităţii între oameni. Pe cel care punea la îndoială această idee îl consideram duşmanul meu. Eu credeam foarte tare în această idee comunistă a egalităţii. Credeam sincer şi intim. Nu vedeam minciuna. Era o corespondenţă totală între ceea ce scriau cărţile de propagandă şi ceea ce simţeam eu.

Această simbioză era valabilă şi pentru colegii dvs.?

Mai puţin. Ei erau mai ironici faţă de sistem. Îmi este ruşine pentru unele gesturi pe care le-am făcut atunci. Mi se părea că unii colegi nu sînt buni, nu sînt devotaţi comunismului, şi îi certam. Nu le luam apărarea cînd făceau vreo năzbîtie. Cînd erau chemaţi părinţii la şcoală, interveneam şi ţineam partea dirigintelui. Mă comportam stupid. Colegii mei, în manifestările lor spontane, aveau mai multă dreptate decît mine. Era o mică revoltă. Eu cred că aveam şanse foarte mari să fiu racolat de KGB, credeam cu inima în sistemul comunist şi nu mă ciocnisem de nici o manifestare de minciună, de impostură.

În familie vi s-a ascuns faptul că bunicul a murit în împrejurări dubioase, în 1945, după un interogatoriu. Tatăl dvs. nu v-a spus nimic despre asta. De ce?

În schimb, tatăl vorbea cu un prieten de-al meu din copilărie, îi zicea că „Uniunea Sovietică este o ţară banditescă, o imensă crimă“. Era un băiat foarte simplu, cel cu care tata discuta. Avea potenţial, dar a rămas strivit de sistem. Cu acel băiat tatăl discuta orice. De mine tata se ferea.

De ce se ferea?

Tatăl meu credea că nu mă poate clinti cu nimic, era convins că eu cred atît de tare în sistem şi n-a încercat niciodată să-mi vorbească despre trecutul familiei mele. Cred că tata vedea în mine un viitor politruc. Şi nu s-a deschis faţă de mine.

Dar ce discuta tata cu dvs. despre Uniunea Sovietică?

Îmi spunea ce armată bine pregătită şi eroică a avut Uniunea Sovietică. Ce dîrji erau soldaţii! Şi cum juca fotbal în armată. Tata îmi povestea numai aspecte frumoase sau înfrumuseţa, pentru mine, momentele trăite în război. Tata dorea să corespundă aşteptărilor mele, eu nu eram pregătit să aud altceva.

Cînd s-a produs deşteptarea dvs.?

În anul I de facultate. Marele meu noroc a fost să locuiesc în cămin cu studenţi din anii mai mari. Erau iniţiaţi în istoria Uniunii Sovietice. Au fost nişte nopţi în care mi s-au povestit multe episoade înfiorătoare. Am ieşit terminat de la acele discuţii.

Ce v-au povestit acei colegi?

Despre foamete, despre Stalin, despre ce e cu noi şi cu România.

În ce ani se petreceau acele discuţii?

1977 şi 1978. După acele discuţii, am trecut total de partea cealaltă. Am urît sistemul, m-am convins că am fost minţit toată copilăria şi toată tinereţea mea. Am conştientizat că puteam să devin o canalie. Puteam să fiu deformat atît de tare, încit să devin o canalie, puteam să fiu racolat de KGB, puteam să fiu folosit.

Erau mulţi în situaţia dvs., care să devină personaje ale sistemului?

Mulţi erau pregătiţi să facă pasul din considerente conjuncturale: doreau să se aranjeze în viaţă. Eu, din credinţă, puteam să devin o canalie. Credeţi-mă, după discuţiile din studenţie, cu colegii mai mari, nu mi-am revenit mult timp. Iar cînd m-am deşteptat, am urît tot ce fusese credinţa mea pînă atunci, am trecut la cealaltă extremă.

Ce se putea face la sfîrşitul anilor ’80? Era Brejnev, era stagnare, nu venise Gorbaciov la Kremlin…

Am dobîndit un soi de libertate, am început să nu mă mai tem de nimic. M-a apucat un soi de totală indiferenţă faţă de pericole. Aveam discuţii cu colegii mei, eram peste măsură de deschis.

Aţi fost chemat în vreo anchetă la KGB?

Nu. Am scăpat. Chiar m-am întrebat: de ce mă ocoleşte KGB-ul? Nu ştiu nici azi.

Nici activiştii de partid nu v-au reproşat ceva?

A fost un singur moment. La facultate, făceam o gazetă de perete şi-i criticam pe scriitorii care erau consideraţi simboluri, care cîntau Partidul Comunist. Decanul a smuls acea gazetă şi m-a certat. Atîta tot.

Ajungem în 1985. Ce a însemnat venirea lui Gorbaciov pentru cei de la Chişinău?

Tot ce sînt eu vine de la Perestroika. Înainte de 1985, am devenit conştient de ce urăsc sistemul. Dar aveam, în continuare, o serie de probleme cu mine, ca individ. Mă simţeam scindat, nu mai puteam crede în nimeni şi în nimic. Nu puteam iubi, nu eram ataşat de nimeni, nu aveam prieteni. În timpul Perestroikăi, au venit peste mine adevărurile mari despre ce a fost stalinismul, despre istoria noastră. Eu eram atît de fericit de anii aceia: o viaţă mai intensă n-am cunoscut pînă atunci. Totul se răsturna. Puteam citi Berdiaev, Nietzsche, Kierkegaard. Pe Schopenhauer îl puteam citi integral – pînă la Perestroika, îl ştiam pe Schopenhauer doar ca insul care „l-a stricat pe Eminescu“. Perestroika a avut un rol formator pentru mine.

În carte spuneţi că, în vremea Perestroikăi, eraţi angajat la revista Literatura şi arta. Acea revistă era una blîndă şi controlată.

De asta am şi plecat de acolo. Tot ce citeam de la Moscova era atît de liber… Doream să scriu şi eu la fel şi să public în Literatura şi arta. Scriam. Şi tot ce scriam mai percutant era pus „la murat“, adică nu se publica. Aşa am ajuns la Uniunea Teatrală, în 1988, care primise o clădire a Ministerului Agriculturii, şi mă manifestam ca un anarhist, dădeam cu piciorul în mobile, făceam sex la birou.

Să vorbim despre sexul la birou, pe care îl descrieţi în carte. De ce vă doreaţi atît de mult să faceţi sex la birou?

Era o formă de libertate. Aveam o sumedenie de locuri unde puteam să mă simt bine cu o femeie. Dar numai cînd mă gîndeam la sexul de la birou mă cuprindea o tulburare şi un extaz nemaipomenite. Eroina mea, cu care făceam sex la birou, era Marcela Bevziconi. E un nume inventat, persoana trăieşte la Chişinău, are soţ, nu puteam să-i divulg identitatea reală. În 1989, am ajuns să fac sex la birou cu Marcela într-un mod atît de firesc şi în consens cu tot ce doream să fac împotriva acelui regim. M-am simţit eliberat. A fost un triumf.

Am totuşi o întrebare: noi, cititorii dvs., chiar să credem lucrul ăsta? Chiar să credem că făceaţi sex la birou? Nu e convenţie de lectură?

Ca autor ar trebui să mă gîndesc cum să vă răspund la întrebarea aceasta. De răspunsul meu depind toate întrebările care vor urma şi, într-un fel, succesul sau insuccesul meu. Afirm cu tărie: am făcut sex la birou. Paralela aceea din carte – sexul la birou şi şedinţa de partid din biroul alăturat – e deja ficţiune. Cînd am construit acea paralelă, am fost scriitor. Dar sexul pe care l-am făcut în hotelul Comitetului Central, în 1990, acela a fost real. Şi sexul cu Ludmila, în clădirea Ministerului Culturii, în 1999, şi acela a fost real. Doar numele femeii, Ludmila, nu e real. Vreau să vă spun că nici la Chişinău nu sînt crezute aceste scene. Foarte bine, credeţi ce vreţi! N-am cum să dovedesc că am făcut sex la birou.

(Fragment din INTERVIUL cu CONSTANTIN CHEIANU în revista „OBSERVATOR  CULTURAL” Bucureşti, octombrie 2009)